La sfârșitul anului 2018 am fost contactat de revista slovenă Hiše pentru a face un interviu unui arhitect român. M-am gândit la Dorin Ștefan și am avut bucuria să discut despre arhitectură și demersul teoretic ce stă la baza producției biroului DSBA.
Mai jos redau două paragrafe din interviu:
Dragoș Dordea. – Deja din anii 80, prin articolele publicate în unica revistă de specialitate de atunci, Arhitectura, era vizibil interesul în pentru o fundamentare teoretică a construitului. Care este/sunt principala/principalele fundamente teoretice ale arhitecturii pe care o propuneți?
Dorin Ștefan – În acei ani ai formării mele ca arhitect practician era o mare penurie de demers teoretic: „de ce așa?”; învățasem în scoală „cum să facem” dar prea puțin despre ce este înainte de „așa se face”, oricum Neufert era singurul mare „teoretician”; căutam să înțeleg, și dacă tot aveam la îndemâna revista de specialitate (redacția era în facultate) am început să public gândurile mele despre arhitectură, dar și pentru a primi poate ceva răspunsuri printr-un schimb de opinii – nu s-a întâmplat cu răspunsurile (trebuie sa avem în vedere acele timpuri ale cenzurii comuniste) dar am insistat cu întrebările retorice. De altfel și spectrul meu era destul de restrâns: modernism (încercam să înțeleg și post-modernismul dar el nu se înțelegea cu mine), sincronism, cosmopolitism (teme nu prea agreate de ideologia naționalist-socialistă); începusem, ca student, arhitectura cu revista „L’Architecture d’Aujourd’hui” în brațe. Ce am învățat în facultate a fost destul de confuz ca „stil”; atunci pentru a mă împăca cu lumea am devenit adept al contextului; dar era ceea ce eu defineam drept context – arhitectura-răspuns la un context (tehnic, tehnologic, gândire, cultură, vecinătate fizică, bani) pe care mi-l defineam pentru fiecare caz în parte, adică încercam sa subiectivez contextul din care să „apară” arhitectura; pentru mine contextul teoretic raportor era modernismul iar eu căutam o reacție vis-a-vis de acest context; un prezent re-contextualizat. Da, cred că subiectivarea particularului context ar fi răspunsul la întrebarea ta.
D.D. – În 2009 ați publicat o carte-profil a biroului pe care ați intitulat-o chiar Carte de bucate de arhitectură (architectural cook book). Care sunt ingredientele și modul de preparare predilecte?
D.Ș. -Nu am rețete fixe, nu urmăresc ceva pre-existent, „zidesc” la pas, am produsele de bază –contextul pe care încerc să-l prepar/gătesc/coc în altceva; da, altceva-ul poate fi o carte de bucate, nu este o obsesie, pentru că obsesia blochează, de fiecare dată este o încercare optimistă, deschisă spre altceva căreia optimismul îi dă gustul, o carte de bucate pentru un produs sănătos dar și cu gust bun – dacă este să rămânem în metafora gătitului; probabil că încă caut obiecte acum când toată lumea își dorește non-obiecte; de aceea cartea pe care am scris-o după „Cartea de bucate de arhitectură” se intitulează „My Modernism –autodenunț”. Despre felul în care eu am recepționat și gestionat modernismul. Cred că sunt încă un modernist. Dar am avut câteva „soluții” pe care le-am urmărit pentru a putea să-mi definesc demersul și în final produsul: ”detaliu sec”(folosind în special profile metalice standard aparente – vezi Clubul Twice-București sau Pavilionul României la EXPO Taejon, Coreea); „detaliului hibrid” (adică hibridizarea sistemului pus la dispoziție de piața comercială; urmarea intrării pe piața din România a sistemelor de construcție – perete cortină și fațadă ventilată dar în varianta ieftină și incompletă, aveam avantajul că puteam „hibridiza” un sistem comercial închis- vezi „Cascade Building Buzești”, București sau „Opera Center”, București); iar mai recent „detaliul performativ” (vezi : Concursul pentru Taiwan Tower; Concursul pentru Extinderea Muzeului de istorie al României, București; clădirea Oromolu – Victoriei 8A, București; Extinderea Muzeului de artă din Craiova);
