Numărul 2(256) din 2018 a revistei Arhitext cu tematica «Interesant», «Drăguț» […] nu este doar uman, editat de Vladimir Vinea conține o serie de reflecții pe temă. La invitația editorului am scris un articol cu privire la aceste noțiuni în cadrul atelierului de proiectare din facultate. Redau mai jos doar câteva paragrafe de cca. 1200 de cuvinte, conform cutumelor contemporane referitoare la lungimea postărilor pe blog:
>
„Răspunsul pozitiv dat pe loc la invitația de a scrie pe această temă se datorează faptului că numai cu câteva zile înainte discutasem cu colegi despre un răspuns interesant pe care l-am primit de la un student la întrebarea mea cu privire la motivele alegerii unei referințe pentru materialele /detaliile constructive. A fost cu totul neașteptat să aud: „Pentru că mi s-a părut drăguț”. Mi-am dat seama că în fața unui asemenea argument nu există nici o posibilitate de răspuns altul decât: Awww… Însă, atât situarea motivului invocat în afara oricărei posibilități de imaginare a raționalului cât și dimensiunea megastructurală a proiectului la care am primit acest răspuns m–au lăsat un moment fără cuvinte și am început să îmi pun o sumedenie de întrebări. Cazul nu este singular și nu este vorba doar de educație, ci reflectă o mutație reală în setul de valori la care ne raportăm.
Ar părea că încep prin a face o critică studenților, cum de altfel se întâmplă să aud destul de des, atât de la profesori din România cât și din străinătate: – Generațiile de acum… nu mai sunt cum erau odată. Nici vorbă. Dar simt cum întregul cadru de viață contemporan se modifică în moduri greu de înțeles și cu atât mai greu de anticipat. Transformările aferente afectează nu numai mediul academic cât și profesia. Fluiditatea valorilor și ușurința cu care chiar sensul lucrurilor și cuvintelor alunecă sunt surse de mirare zilnică. Astfel, comparația cu situații anterioare devine de neocolit. Dacă pentru mine și alți colegi, studenți fiind, maximul nivel de evaluare al proiectelor era – bun -, iar acest cuvânt cuprindea termeni ca interesant, astăzi, autori precum Mark Dorrian arată că „cea mai dezamăgitoare experiență pe care un student o poate avea când își prezintă proiectul este să nu trezească interesul criticilor”[1], și asta chiar dacă proiectele sunt evaluate ca fiind bune. Observația nu arată decât că mediul academic este foarte bine conectat la realitatea profesională unde trezirea interesului criticilor (astăzi cititorii de bloguri sau jurnale dedicate arhitecturii) are o importanță din ce în ce mai mare în raport cu opera în sine întrucât fenomenul arhitectural este din ce în ce mai mult intermediat / mediat de digital. Întrebarea ce rezultă de aici – despre măsura în care mediul academic ar trebui să corespundă cu mediul profesional – este una colaterală dar scoate în evidență importanța pe care mediul digital, la care voi face referire permanentă în text.
Nu pot să nu pun tehnologia în mijlocul acestei dileme-mai-mult-decât-argumentații deoarece, locul cercetării articolului fiind educația de arhitectură, ținta sa sunt în principal noile generații pentru care nici nu se mai pune problema adoptării noilor tehnologii, căci ei au crescut cu ele, în mijlocul lor. În cazul meu, se poate spune că fac parte din generațiile care au adoptat această paradigmă[2] și nu au crescut în ea de la bun început. Schimbarea totală la care asistăm se poate observa și în scuzele pentru anumite întârzieri, nereușite – acestea țin aproape exclusiv de tehnologie[3]:
Drăguț, dar și interesant, sunt evidențiate de mediul digital prin superficialitatea atribuirii acestor judecăți de valoare. Mă gândesc la superficialitate în sensul propriu – de suprafață, caracteristică hiper-comunicării prin intermediul dispozitivelor cu ecran tactil unde se desfășoară la infinit o bandă continuă de imagini și text. Uneori ne oprim asupra unui titlu care ne captează interesul, alteori ne oprim asupra unor imagini caraghioase sau drăguțe.[4] Opririle sunt mai curând încetiniri ale ritmului, trecerea la următorul titlu sau imagine urmând imediat.
Imposibilitatea punctului, augmentată de dezvoltarea tehnologiei derulării infinite (infinite scroll), este evidentă. Fraza este prea lungă pentru a fi citită și este înlocuită de slogan care e făcut să capteze, sau mai bine zis să agațe atenția privitorului. Poate și de aceea schițele de tip afiș sunt mai bine primite decât cele care nu au o componentă retorică, exclamativă evidentă, evidențiind eliberarea de „constrângerile” pe care le impune construcția arhitecturală. Un exemplu în acest sens a fost schița din iarnă unde prin temă se propunea realizarea unei decorații de Crăciun / afiș / colaj / origami. Schița de schiță a avut un real succes în rândul studenților care și-au pus toată creativitatea la contribuție. Rezultatul a fost unul spectaculos căci colile de desen 50×70 deveniseră în majoritatea cazurilor obiecte tridimensionale ce păreau să nu mai aibă loc fizic în camera de predare de la Departamentul Sinteza Proiectării. Am văzut studenții bucuroși și preocupați de realizarea afișelor machetă origami. Deși mi-am pus întrebarea dacă mai este un exercițiu fără îndrumare cât timp studenții copiau pas cu pas de pe telefoanele mobile instrucțiunile pentru realizarea de origami din tutoriale video sau website-uri inspiratoare pentru realizarea decorațiilor de Crăciun, entuziasmul general a făcut să pară a fi un exercițiu reușit[5].
Am fost curios apoi să văd expoziția realizată cu schițele de schiță și am încercat să îmi dau seama de adjectivul pe care l-aș putea folosi și am fost surprins când singurul cuvânt care mi-a trecut prin minte a fost: „drăguț”. Am mai trecut încă o dată și încă o dată să privesc mai atent rezultatele și să încerc să găsesc și altceva de spus. Nu am găsit. Trebuie să evidențiez că pentru mine adjectivul drăguț nu a fost o descoperire plăcută deoarece drăguț poate fi (este) banal, mediocru, amoral, poate fi chiar răutăcios sau neizbutit într-o notă de caraghios și nu ajunge să fie interesant.
Rămânând în imaginarul produs de tema schiței de schiță, risc a fi catalogat drept un fel de Grinch[6] care încearcă să fure bucuria copiilor[7] pentru că am încercat o critică a rezultatelor. Nu este vorba de o critică nici la adresa temei nici la adresa studenților care au produs schițele căci vorbim de un rezultat general. Dacă acesta devine regulă, care sunt oare resursele și resorturile unui astfel de rezultat? Este o întrebare care va deschisă, fapt ce ne conduce din nou către dificultatea de evaluare a unor lucruri „drăguțe”. În cartea sa intitulată: Categoriile Noastre estetice – Drăguț, Interesant, Caraghios, Sianne Ngai arată nu numai o filieră comercială a instituirii în rândul elitelor culturale a termenului „drăguț”, dar și cum, deși aparent inofensive, obiectele drăguțe conțin, tocmai prin fragilitatea aparentă, o violență latentă. În contextul discutat anterior atributul drăguț este consecvent cu comercializarea sărbătorilor de iarnă dar, fiind vorba de învățământ superior de arhitectură mi-aș fi dorit să pot spune de acele schițe că sunt reușite, inovative, impresionante, emoționante…dar nu am găsit motive pentru asta, rămânând în capcana unei sumedenii de obiecte drăguțe despre care nu aș putea să spun că sunt greșite fără să mă simt a fi grobianul personaj Mr. Hollywood[8] dintr-un serial de animație. Deși poate părea lipsită de conținut academic, raportarea mea la acest tip de imaginar, al poveștilor contemporane și al desenelor animate este semnificativă deoarece imaginarul colectiv este din ce în ce mai marcat de acest tip de narațiune și de eroi. Chiar și în mediul profesional, pot spune din experiență proprie că exemplul ideal pentru locuire (ca imagine) este casa lui Frodo din Stăpânul Inelelor[9].
În această optică a suprafeței, expresia grafică a planurilor, imaginilor, machetelor devine și ea drăguță, căutând un impact emoțional imediat. Modernismul intrinsec al tehnologiei imaginilor generate pe calculator atinge un efect fotorealist și începe să fie înlocuit cu alte mijloace, tot digitale menite să trimită direct la emoțiile țintite de proiect. Aș putea compara trecerea de la realismul secolului XIX la pictura impresionistă sau cubistă; doar că acum nu mai există o secvență spațial temporală și totul este posibil; în lipsa unui sens istoric, a unei deveniri, lucrurile drăguțe se substituie temelor importante, întrebărilor și angoaselor. Planuri, imagini, machete sunt umplute de papucei, farfurii pe masă, plante cu frunze rotunde, textile delicate și multe alte obiecte (produse[10]) care fac parte din viața de zi cu zi[11]. Aceste elemente retorice se substituie detaliilor care intră în sfera arhitecturii – tâmplărie, finisaje, diverse confecții metalice, plafoane, iluminat, etc – ocolind problema reală și ocultând spațiul. Sper că este vorba doar de o reiterare grafică a retoricii de plan a anilor 80 precum plantele ascuțite unde, în lipsa unei spațialități reale erau marcate pe plan coliziuni ale unor trame structurale prin caroiaje de gresie pătrată. Dar dacă nu este numai atât? Dacă asistăm la o modificare mai profundă în înțelegerea menirii arhitectului și a arhitecturii? În timp ce abordarea comercială este îndreptată către publicul țintă prin declanșarea unor emoții simple, educația de arhitectură ar trebui, cred, să se îndrepte către înțelegerea profundă a mecanismelor spațiale și către claritatea exprimării intențiilor și evidențierea realizării (sau nu) a premiselor. […]”
… continuarea în revista Arhitext
[1] Dorrian Mark, „What’s interesting? On the ascendency of an evaluative term”, Architecture and Culture, 2016, 4:2, 173-184, DOI: 10.1080/20507828.2016.1178491., ”…the most dissapointing experience a student can now have when they present their design work is not to raise the interest of the critics”, traducerea autorului
[2] În anul 1 era un singur coleg care avea laptop în toată facultatea, în ultimul an toată lumea avea; nu fusese încă lansat primul model I-Phone la terminarea facultății.
[3] Scuzele actuale sunt: s-a stricat laptopul, nu a ieșit bine la plotter sau a fost coadă mare la plotter, nu am primit „mailul”. Nu mai există s-a rupt foaia, s-a vărsat cafeaua, sau, pur și simplu nu am avut timp să desenez tot. Aceste scuze erau legate de cel care performa acțiunea iar critica, deși îndreptată spre lucruri direct elaborate de persoana în cauză, era percepută ca fiind îndreptată asupra rezultatului și nu asupra persoanei. Acum, deși scuzele aruncă problema în altă parte, critica este percepută din ce în ce mai personal.
[4] Mă hazardez din nou printr-o comparație a scroll-ului infinit cu banda rulantă se rotește neîntrerupt aducând grăunțele din care se hrănesc puii din crescătorie. Efectul cinetic al hranei care îți trece prin fața ochilor și trebuie apucată căci pare că nu se mai întoarce este mai puternic decât iarba verde care nu se mișcă, rămâne imobilă și parcă nici nu creează apetit. Va fi acolo și în câteva secunde. E adevărat apoi că telefoanele mobile nu învârt singure banda, însă extraordinara capacitate de anticipație a creierului uman își face datoria și în acest caz, învârtind banda (potențial) infinită. Este foarte greu deci, să găsești ceva interesant și, odată găsit, efectul durează foarte puțin, căci banda este în continuă mișcare.
[5] Dacă pentru un arhitect din generația lui Aurelio Galfetti, educația de arhitectură din vremea lui presupunea două cărți – una cu Le Corbusier și una cu Frank Lloyd Wright – și își exprima îngrijorarea cu privire la situația de la începutul anilor 2000 când studentul trebuia să facă fașă unui corp extraordinar de vast de exemple, texte și comentarii ale acelor exemple, fluxul zilnic din mediul online de astăzi face și mai dificilă selectarea referințelor, poziționarea critică sau elaborarea unor rezultate personale originale pornind de la acestea.
[6] Grinch este un caracter umanoid păros și verde ce trăiește în izolare pe o stâncă deasupra orașului vesel și optimist Whoville. A fost imaginat de Dr. Seuss și este personajul principal din cartea de copii scrisă în 1957 – Cum a furat Grinch Crăciunul.
[7] Numirea studenților cu apelativul copii, din ce în ce mai des folosită în mediul universitar face parte, probabil, din același ttip de mutație care ne face să discutăm despre drăguț. Termenul de copil implică imposibilitatea deciziilor personale care sunt întotdeauna luate de un adult; ori ar fi foarte grav, deoarece vorbim de învățământ superior de arhitectură unde cel mai important criteriu ar trebui să fie capacitatea rațională individuală de a realiza un discurs critic realizat ca o previziune într-un timp bine definit având ca scop realizarea unor spații de viață.
[8] Este vorba de personajul Mr. Holywood din serialul de desene animate „Two stupid dogs”produs de Hanna-Barbera între 1993-1995. Are o replică ce se repetă în fiecare episod când, pentru a arăta greșelile celorlalți spune: Aww, isn’t that cute? BUT IT’S WRONG!!! Aww, așa că-i drăguț? DAR E GREȘIT!!!
[9] Drăgălășenia căsuței hobitului cu ușă și ferestre rotunde, acoperită cu pământ și iarbă se asociază și se substituie apoi unui mesaj ecologist, sustenabil.
[10] În sensul de produse comerciale, obiecte de cumpărat – commodity/commodities în engleză. Ar putea exprima și o anumită bunăstare combinată cu o dezordine aparentă, lipsa grijilor, tipicul mesaj transmis de bănci în publicitatea pentru credite imobiliare.
[11] Acest tip de grafică a fost dezvoltată de arhitecți japonezi, precum biroul SANAA. Probabil că nu este o coincidență prezența „drăguțului” în arta japoneză în general cu artiști precum Haruki Murakami sau Yoshitomo Nara. Pe lângă o privire animistă asupra lumii, drama bombei atomice și contextul economic și politic postbelic au produs, după cum arată Sianne Ngai, o artă cu tendințe ambivalențe – între artă și obiect de consum, între răzvrătire și supunere – posibil de exprimat prin „obiecte drăguțe”